„Asta a fost... N-am putut mai mult“, declara Cristian Chivu, căpitanul naţionalei de fotbal a României, după eliminarea echipei din prima fază a Campionatului European din Elveţia şi Austria de acum doi ani. „Trebuie să ne vedem lungul nasului“, adăuga fotbalistul român, cu lentoarea care îi caracterizează deopotrivă gândirea şi jocul. „Nu se poate!“, a exclamat, la rândul său, de două ori în discursul ţinut în parlament asupra bugetului, Emil Boc, ajuns printr-o conjunctură nefericită în funcţia de premier. Asta după ce ,cu câteva zile înainte, în faţa comisiilor de specialitate ale legislativului, ministrul de finanţe Sebastian Vlădescu ne spunea că acel buget este singurul pe care ştie să îl aplice. O declaraţie şocantă, întărită de reprezentanţii partidului de guvernământ care ne asigurau că - deşi imperfect - este „cel mai bun buget posibil“.

O resemnare pe toată linia, triadei amintite lipsindu-i, de alături, doar cronicarul Miron Costin, care să ne amintească faptul că „bietul om e sub vremi“. Desprinşi parcă din letopiseţ, Boc şi compania ne arată o imaginaţie de secol XVI în ceea ce priveşte alcătuirea bugetului, iar dacă ne uităm la prestaţia lor, am spune că au ajuns în funcţii publice tocmai pentru a ne spune că „nu se poate“. La aşa năpastă cum este criza financiară, picată din cer peste România, trebuie să înţelegem cu toţii că „stăm sub vremi“. Aşa ne apare mesajul guvernamental.

Şi, pe lângă faptul că avem peste noi povara „vremilor“, mai trebuie să mai fim şi cocoşaţi de taxele unui stat care nu înţelege să reducă din cheltuielile exagerate cu care ne-am deprins în anii de boom. Avem un buget public cu ambiţii de ţară industrializată europeană în condiţiile în care economia naţională are alcătuirea specifică unui stat bananier. Cele două nu prea merg împreună. Şi, cum este greu de crezut că economia reală se va restructura peste noapt