O vorbă pe care o aud tot mai des: „Ceauşescu a fost un prost. Dacă ne dădea un pic mai multă caldură în case şi băga ceva păpică pe piaţă, era bine mersi şi astăzi, şi poate era reales democratic“.

Astăzi, puţini sînt cei care nu au căldură în case. Cît despre mîncarea de pe piaţă, chiar nu se poate plînge nimeni (că e scumpă, că ne-au invadat produsele de import, asta e altă istorie). De altfel, Timişoara era în 1989 unul dintre puţinele oraşe unde, în comparaţie cu Bucureşti, Craiova, Iaşi, Cluj, se mai putea găsi ceva carne „la liber“, iar micul trafic transfrontalier cu sîrbii făcea din acest loc un relativ paradis comercial. Iar în acel sfîrşit de decembrie 1989, vremea a fost deosebit de caldă, oamenii nu tremuraseră în case mai tare în anii precedenţi. Deci, nu doar lipsa mîncării şi a căldurii a fost cauza imediată a revoltei (şi implicit a prăbuşirii regimului), şi nici prezenţa lor nu a readus fericirea în post-tranziţia contemporană.

„Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române.“ Realitatea este că anul 1989 a semănat izbitor cu anul 1848, şi asta era vizibil chiar atunci, pentru cei mai mulţi dintre prizonierii lui Ceauşescu. Dacă în 1848 circulaţia ideilor de la Vest la Est avea de înfruntat precaritatea mijloacelor de comunicare, acum i se opunea cenzura statului totalitar. Dar zvonurile despre prăbuşirile succesive ale regimurilor comuniste ajunseseră peste tot, şi sentimentul dominant era cel de disperare că istoria ne-ar putea ocoli, că am putea rămîne izolaţi, în afara valului. Cei care au ieşit în stradă nu aveau de unde şti că aparatul de represiune avea să cedeze atît de uşor (a cedat pentru că era şi el făcut din oameni care înţelegeau că prăbuşirea e doar o chestiune de timp), se aşteptau la o luptă de uzură, dar aveau convingerea că unica decizie perdantă era pasivitatea.

Precum în ’48, românii aveau să ma