“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. În loc să apese Publish, mouseul se îndreaptă spre Delete şi dă click.
Sau.
“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care îşi ia iubita în braţe, iar tentacule ei lungi de agenţie de PR îl ţin înlănţuit, până se sufocă.
Sau.
“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care deschide fereastra, se uită afară şi îşi dă seama că locul este numai bun pentru a plana.
Dacă ar fi o poveste, ar putea să se termine aşa.
Personajul are de mult decesul anunţat. Se poate numi ziarul. Sau presa. Sau un jurnalist oarecare. Ar putea fi chiar Superman.
Cu ultimele puteri, muribundul
E criză şi cică în spatele ei, aşteaptă alta. Aşa că s-au închis ziare, iar cele care trăiesc încă îşi dau oamenii afară. Nu doar în România. Au murit ziare de 100 de ani, la fel cum au murit altele tinere de un deceniu sau de abia lansate. New York Times a renunţat, şi el, la un etaj, două.
Ceea ce ne face să ne întrebăm (cu patos, deznădejde, poetic): asta a fost tot?
Întrebarea nu e nouă şi de abia asta face ca soarta presei să fie mai deosebită decât cea a industriei auto, de exemplu. Sfârşitul ei nu este cauzat de recesiune, ci doar accelerat, scos în evidenţă, promovat. Moartea îi era prevestită cu mult înainte de criză, de oracoli pesimişti, cu badgeuri de experţi, întruniţi pe înserat la conferinţe mondiale.
Frumos, la modul dramatic, în această situaţie, e următorul fapt: ne anunţăm singuri decesul. Suntem singura industrie care poate face asta. Şi dacă putem, ar fi păcat să ne abţinem. Ne analizăm propria dispariţie, ne-o căinăm, devenim ştire la nivel colectiv. Lista cu exemple, pe care stă şi acest articol, merge mult în urmă.
De exemplu, The Economist întreba încă din 2006