Toata viata am auzit: "Ca la noi la nimeni" sau "Vai de capul nostru!" ori, cu resemnare prefacuta, "De unde nu e nici Dumnezeu nu cere". In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e "Micul Paris", iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d... Atat de fireasca a devenit ideea ca suntem "cei mai", incat asta a generat un soi de afectare. La urma urmei, daca stam si ne gandim ce vroia sa spuna Dostoievski prin "Dumnezeu nu-i iubeste pe caldicei" este ca e mai bine sa fii excesiv, fie in rau, fie in bine, decat sa te situezi la mijloc pe scara nimicniciei umane. Daca nu poti fi cel mai bun, exista o glorie indiscutabila in a fi cel mai rau.
Toata aceasta fandoseala nationala in legatura cu caracterul dezastruos a tot ceea ce e romanesc a produs niste atitudini foarte stranii de-a lungul deceniului 90 si pana la aderarea Romaniei la UE, in 2007. Atunci cand fostul politruc Silviu Brucan, in decembrie 1989, a pufnit ca ne vor trebui doua decenii pana sa intram in Europa, asta a starnit un val de indignare. Cum adica, noi, urmasii Romei, sa nu fim primiti de-ndata, asa cum ni se cuvine etc.? Cand insa a devenit evident ca enervantul ideolog oportunist avea dreptate, asta a generat un soi de ciclotimie: evident ca occidentalii nu ne vor, nici macar nu are rost sa incercam, mai da-i incolo, lobby-ul unguresc e prea puternic si ne va bloca intotdeauna. Desigur, nu intra in discutie ca Romania nu era pur si simplu gata sa inceapa negocierile, daramite sa fie primita in UE printr-o procedura rapida. Iliescu
