Se fură la greu pe piața ideilor, în toată istoria culturală cunoscută. Am citit o carte amuzantă și vreau să vă fac și pe voi interesați de furtișagul de cuvinte și idei. E demodată acuzația de plagiat. Să copiem cu stil.
Teza cărții lui Jean‑Luc Hennig, un eseu delicios intitulat „Apologia plagiatului“, poate fi rezumată în două trepte. Mai întâi, toți cei mari (sau aproape toți) au furat. Apoi, nu contează că ai furat/mistificat, ci, mai ales, ce‑ai făcut după aceea cu ideea. Aș zice eu, înainte de a da niște exemple: nu vă mai isterizați că șeful vă ia ideile și se laudă cu ele, important e că el le pune în aplicare, voi veți deveni doar niște mici accidente ale istoriei! Glumesc și nu prea. Așadar, când citeau ceva bun, marile minți nu se puteau abține să ia cu totul și să semneze: Goethe, care‑l admira sincer pe Stendhal, se mira la fel de sincer de tupeul teribil al francezului care i‑a furat pasaje întregi din „Călătorie în Italia“. Cât despre marele Baudelaire, când s‑a apucat de tradus Edgar Allan Poe, îi venea să‑i smulgă frazele din text: „Prima oară când am deschis o carte a lui, am văzut, cu spaimă și încântare (…), fraze gândite de mine și scrise cu douăzeci de ani înainte“.
Apropo de „negri” şi cum sînt exploataţi de ei de şefi dominatori şi hipnotizatori, frumos este cazul lui Bertold Brecht. Un biograf observă că autorul foloseşte „negri” pentru a-şi scrie opera, cîteva femei angajate în echipă ar fi fost autoarele adevărate. Pasul doi a fost să se constate că şi respectivii autori din umbră au furat din opera unui englez obscur.
Un sfat important pentru plagiatori: fă‑i praf pe ăia de la care furi, e important. Vergilius îl face praf pe Ennius. Blaise Pascal se uită cu dispreț la „sursa“ Michel de Montaigne. Și, cel mai frumos, Alexandre Dumas, acuzat că a împrumutat scene și capitole de la Friedrich von Schiller și Walter Scot
