Romanul Vizuinade Norman Manea, recent apărut la Editura Polirom, este o sinteză a celor mai importante particularităţi ale scrisului autorului mai sus amintit. Sinteză şi recurenţă, am putea zice. Sînt menţinute intacte calităţile şi defectele unei întregi opere. Să le luăm pe rînd. Marile reuşite sînt de ordin stilistic. Fraza e aproape poetică, în sensul expresivităţii, clară şi percutantă. Formulările par inedite, fără a fi însă artificiale, forţate, chinuite, cum se întîmplă în unele cazuri cînd se doreşte prea mult obţinerea efectului de nou. Noutatea provine dintr-o situare atipică în raport cu universul obsesional transcris încetul cu încetul. Romanul conţine o deloc neglijabilă componentă eseistică. Bine articulată şi convingătoare. Logica ilogicului e stăpînită cu abilitate, forţa gîndului transcende vizuina de carne a celui ce pune totul sub semnul întrebării. În pasta eseistică sînt prinse şi unele istorii, unele naraţiuni-parabolă. Acestea ar fi trebuit să funcţioneze ca nişte elemente de amplificare a unei viziuni descinse dintr-un proiect epic mai bine definit. Dar nu se întîmplă aşa. Personajul lui Norman Manea este o convenţie. Nu e un individ viu, ci o gîndire, o facultate de interpretare a lumii. Din punctul meu de vedere, nu este suficient. Cinetica protagoniştilor e aproape nulă, ceea ce conduce spre un deloc odihnitor somn al naraţiunii. Deşi la nivelul intenţiei se încearcă ficţionalizarea unor personalităţi şi caractere profund diferite, eroii Vizuinei pot fi confundaţi destul de uşor. Nu sînt suficient individualizaţi, tot aşa cum apare uneori ambiguă şi fragilă soluţia epică. Şi nu cred că din vina cititorului. Există o indisponibilitate vizibilă pentru construcţia amplă. Nu totul se poate rezolva prin metafore şi flash-uri revelatoare. Acestea din urmă au nevoie de o textură adecvată, de o carne irigată din plin. Cu alte cuvinte, se