Dacă românii ar face portretul robot al românilor, Goya și Hieronymus Bosch ar trebui să se ascundă. Ceea ce ar rezulta ar aduce doar tangențial cu o ființă umană. Un ochi lipsă și unul acoperit de albeață, un picior mai lung și altul mai scurt, mâni cu două degete (doar cele folosite pentru a extrage portofelele din buzunarele neatenților), riduri și cicatrice înfiorătoare i-ar acoperi fața, iar de pe spate și piept ar șiroi bube sulfuroase. Da, aceasta e imaginea pe care majoritatea românilor o au despre români. Și, la rândul lor, simțindu-se români, așa își reprezintă propria persoană: damnată și handicapată.

Leneș, mincinos, hoț, șmecher, nesimțit, violator, bădăran, necioplit, incult sunt etichete pe care ni le punem singuri, iar alte nații doar le preiau. Pentru că aceasta este imaginea pe care noi am creat-o și, apoi, am exportat-o. Dacă cineva are tupeul să afirme că e mândru că e român îl privim ca pe o ciudățenie, îl luăm peste picior și ducem degetul arătător la tâmplă, sugerându-i că e nițel, dacă nu întru totul, dus cu pluta. Unui român îi este interzis să-și afirme propriile realizări ori pe ale prietenilor lor și este pus la stâlpul infamiei dacă o face.

Dacă un român obține performanțe excepționale gestul reflex este de a-l minimaliza și de a pune reușita lui pe seama hazardului. Asta chiar dacă performanțele excepționale (de aceea li se și spune ”excepționale”) sunt la fel de rare (și de ușor de pus pe seama hazardului) printre toate națiile lumii. Spre deosebire de noi însă, alte nații știu să-și cultive și să-și onoreze concetățenii de excepție. Asta încă din momentul în care acele personalități sunt în viață. La noi (am mai scris despre asta cu alte ocazii), pentru a intra în Panteon, o personalitate trebuie să moară.

În minte îmi vin doar câteva exemple de anul trecut. Ceremonia decernării premiilor Nobel, în cadrul căreia Her