De ce călătoresc? Fiindcă se poate. E voie. Am prins şi vremea cînd nu se putea, cînd nu te lăsau nici în Bulgaria, dacă nu erai membru de partid (deţin dovezi, martori şi documente ale unei experienţe personale din 1988). Într-un fel, dar numai într-un fel, lucrează aici şi ispita fructului oprit. N-am avut voie? Ia să mă dumiresc din ce motiv, ce anume n-ar fi trebuit să văd. Dar călătoresc şi din sfînta curiozitate, căreia i se adaugă plăcerea de-a mă lăsa surprins.

Sînt un prost cartograf al propriilor emoţii. Ştiu unde mi-a fost bine, unde am fost fericit şi unde aş fi vrut să rămîn. Atît. Nu am subtilităţi turistice, nici obiceiul de-a fixa maniacal toate lucrurile văzute, în insectare ale memoriei. Nu-mi place să fac poze (nici nu mă pricep), dar mă las fotografiat în temeiul convenţiei justificative: n-ai poză, înseamnă că n-ai fost acolo. Nu mai departe de ieri am făcut o emisiune radio cu un medic la care ţin mult, chirurgul Radu Dop, şi l-am întrebat dacă nu s-a simţit tentat să plece de tot. Mi-a răspuns: „Unde-ai băut primul pahar de apă trebuie să-l bei şi pe ultimul“. M-a emoţionat. Şi, crede-mă, e genul de om care ar fi putut pleca de mult şi oriunde.

Mă împăunez enumerînd locuri grozave, unele magice. Îţi fac o listă de perechi şi te invit să stabileşti tu un top trei, dacă te încumeţi: Praga şi Bruges, Zürich şi Bergamo, Lisabona şi Toledo, Ferrara şi Heidelberg, München şi Melk, Roma şi Porto, Canterbury şi Aix-en-Provence, Orvieto şi Bruxelles, Viena şi Madrid, Istanbul şi Siena, Basel şi Lucca, Londra şi Sevilla, Padova şi Salzburg, Budapesta şi Avignon, Coimbra şi Pisa, Marsilia şi Florenţa, Bergamo şi Linz, Sintra şi Verona, Regensburg şi Arles, Efes şi Dresda, Milano şi Innsbruck. Am rămas în pri-mul rînd cu spaima omului dedulcit şi hrăpăreţ: că n-o să apuc să văd tot ce-am aflat că merită bătut cu pasul. Dar şi cu întîlniri co