De departe, fala mărcilor hunedorene a fost cojocul de Vidra. Renumitul “Alain Delon” de Orăştie făcea moda la Milano, Bonn şi Paris. A fost tot atât de râvnit şi la Moscova, pe cât era de solicitat în rândul demnitarilor comunişti.

Dacă nu aveai în gardorebă un “Alain Delon” de Orăştie nu existai în nomenclatorul VIP-urilor vremii. Ca simplu cetăţean al României socialiste, ca să pui mâna pe un cojoc marca Vidra Orăştie trebuia să aştepti minim şase luni. Asta dacă dispuneai de relaţii şi între 15 şi 20 de mii de lei de cheltuială. Suma reprezenta aproape zece salarii medii în epocă. Cum se făceau afacerile în acea vreme îşi aminteşte Emil Romcea (foto) , care, timp de 25 de ani, a fost director comercial la Vidra Orăştie.

Sovieticii plăteau mai bine ca Occidentul

Cojoacele de Orăştie erau exportate, în principal, pe piaţa italiană şl pe cea a Uniunii Sovietice. Emil Romcea: “Italienii ne plăteau în medie 200 de dolari americani pe cojoc. Ruşii erau mai darnici, dădeau 225 de dolari pe o bundă. În plus, ruşii cereau maxim două-trei sortimente, în timp ce cotingentul pentru italieni era mult mai greu de fabricat pentru că era format din zeci de modele, culori şi croiuri”.

Când băncile te răsfaţă

Pentru întreprinzătorul de astăzi poate părea incredibibil în ce condiţii relaxate se făceau afacerile înainte de 1989. Emil Romcea: “Nu exista blocaj financiar. Favior Orăştie introducea în bancă factura emisă beneficiarului. Automat banca ne plătea contravaloarea costului de producţie. Dacă beneficiarul nu avea disponibil, banca lui plătea întreaga factură băncii noastre. Aceasta ne vira la final diferenţa de la costul de producţie la preţul de vânzare adică profitul. Banii plătiţi de banca rău-platnicului erau consideraţi credit cu dobândă penalizatoare pe care beneficiarul trebuia să-l achite obligatoriu”. O altă formă de sprijin era cr