Cum, necum, reuşim să aruncăm în derizoriu orice lucru, oricît de serios, reuşim să golim totul de sens. De ani buni se vorbeşte insistent de reforma învăţămîntului de toate gradele – se vorbeşte pînă la vertij, pînă la greaţă. Iar cînd se face, cu opinteli, cîte ceva, pe nesimţite, direcţia de mers se inversează şi ne trezim pedalînd voiniceşte către punctul de pornire. De la o vreme, după mult chin, s-a încetăţenit ideea că orice schimbare trebuie să meargă mînă în mînă cu (unii cereau chiar să fie precedată de) evaluarea dascălilor şi a instituţiilor de învăţămînt. S-au căutat criterii. Nu era greu să se găsească. Pentru învăţămîntul superior, s-a mers pe ideea evaluării performanţei în cecrcetare, exprimată prin calitatea şi cantitatea de articole ştiinţifice produse. Calitatea poate fi constatată pe două căi: citind articolul sau/ şi după prestigiul revistei care l-a găzduit. E greu de citit şi producţia unui singur om, dar a unor mii! Ar fi nevoie de o armată de evaluatori străini. Se merge, nu numai la noi, pe varianta a doua. Atunci e nevoie de ierarhizarea revistelor. Există mai multe metode, dar cea care prevalează în lume e ierarhia numită ISI, în care factorul de impact al unei reviste se calculează împărţind numărul de citări din anii N şi N+1 la articolele publicate de revistă în anul N-1 la numărul total de articole publicate de revistă în acel an. E un criteriu discutabil, dar e cel mai utilizat. Nu orice publicaţie ştiinţifică intră în lista asta, destul de selectă (adică nu toate sînt luate în seamă pentru acest calcul), alcătuită de un institut privat, Thompson Reuters. Acum cîţiva ani, noi dacă aveam cîte două, trei reviste ISI pe domeniu. Prin ordin de ministru, s-au impus publicaţii ISI pentru promovarea la conferenţiar şi profesor. Ne-am aliniat, adică. Foarte bine. A fost un pas înainte, s-a mai eliminat din arbitrariul promovărilor, s