Între criticii literari de prim-plan ai generaţiei sub 40 de ani, Andrei Terian îmbină cel mai eficient verva mordantă, cu doxă şi zvîc polemic, a cronicarului literar cu o competenţă istorică şi teoretică fără cusur. Riguros fără rigorism, blindat conceptual fără a face paradă de slang teoretizant, avizat deopotrivă în materie de orientări critice, istorice şi filozofice de pe alte meridiane şi de istorie literară autohtonă, tînărul universitar sibian lansează acum ceea se arată a fi de departe cel mai substanţial şi mai competitiv produs al criticii „noului val“. Editorial vorbind, G. Călinescu. A cincea esenţă e un volum de debut. Nu şi volumul unui debutant, deşi autorul abia a depăşit 30 de ani. E o expertiză care, pentru mulţi, ar putea fi culminaţia unei cariere critice respectabile. De la Viaţa lui Mihai Eminescu (1933) încoace, nici un critic al actualităţii noastre literare nu a mai debutat în volum atît de substanţial. (Cazul lui Adrian Marino şi al monografiei sale din 1969 despre Al. Macedonski este, totuşi, altceva). Monumentală ca aspect şi proiect, abordarea are „la bază“ o teză de doctorat susţinută acum doi ani. În fapt, ea nu constituie nu numai o rescriere radicală a tezei în cauză, ci şi o reconfigurare de proporţii a ei, cu triplarea dimensiunilor iniţiale (cca 750 p. hardcover, cu corp de litere mic, dintre care aproape 100 numai notele finale). Prin amplitudine şi densitate, volumul va da ceva de furcă celor care citesc integral şi atent cărţile despre care scriu. Nu-i bai: lectura merită tot timpul. Căci, deşi îşi triază cititorii, Terian le rezervă un show academic expert, reuşind să facă spectacol polemic şi ideatic nu doar din istoria, ci şi din teoria criticii, fără a mai vorbi de metacritică şi metateorie, într-o construcţie sistematică şi sistemică fără nici o nesiguranţă stilistică, fără nici un derapaj logic sau ideatic. Confl