Am participat, mai demult, la un colocviu, "Conştiinţa de sine a noii literaturi", desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu a putut defini exact ce inseamnă noua literatură, niciunul dintre participanţi nu ştia exact dacă aparţine sau nu unei noi generaţii. In ciuda criticii care se grăbise să-i instaureze ca nouă generaţie ("milenaristă", "douamiistă", nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenţi in a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generaţia "optzeci".
Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puţin de natură estetică, el exista in mintea şi pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul "nu ştim ce suntem, dar nu suntem ca optzeciştii". Abia intrezărit, pipăit doar, nu şi foarte explicit, conştientizat, a apărut un argument de luat in seamă: "Optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor". Sigur, spre a fi mai bine inţeles, ar trebui să scriu cu majuscule: Carte şi Televizor.
Atunci mi-am spus că, intr-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic in faţa ciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci in intreaga lume, după cum aveam să imi dau seama stând de vorbă intr-o după-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care ii primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şi cu oameni ce trăiesc in Statele Unite sau in Australia.
Craig Czury, din SUA, imi spunea intr-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit o carte in viaţa lor, dar fiind consumatori de cultură populară, că şi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani fac o n
