În mijlocul unei conversaţii despre artiştii lipsiţi de noroc, care nu-i obliga la nimic nici pe domnul A şi nici pe domnul B, acesta din urmă s-a ridicat din scaun şi, fără explicaţii, fără să se scuze, fără să scoată un cuvânt, a părăsit casa şi nu i-a mai răspuns lui A la telefon niciodată.

A fost confuz când A i-a cerut prin terţi o lămurire, a evitat să-l întâlnească, rărind ocaziile unde s-ar fi găsit faţă în faţă, şi a manifestat un gen de încrâncenare în despărţire care pe A l-a jignit.

Când doi prieteni se despart definitiv, orice explicaţie e mai bună decât nici una. A s-a chinuit un timp să ghicească pricina care l-a supărat atât de rău pe amic, dar oricât s-ar fi culpabilizat toate cauzele posibile s-au dovedit curând lipsite de temei. B s-a ridicat din scaun, ca şi cum avea parte de un tratament inacceptabil, exact în clipa în care, vorbindu-i lui A despre câţiva artişti lipsiţi de şansă şi despre intenţia de a scrie o carte privind norocul în cariera de artist, A a zis: "Îţi pierzi vremea cu fleacuri. Nu merită".

A spus-o însă pe un ton ofensator, de parcă toată lumea ştia că e pierdere de vreme şi că nu merită. Toată lumea, cu excepţia inocentului de B. Acesta de fapt nu a reacţionat, fără replică şi fără loc de întoarcere la remarca lui A, ci la ton. În prietenie, încap multe reacţii stânjenitoare, nu şi dispreţul. Oamenii îşi pot aminti vorbă cu vorbă ce au zis într-o împrejurare conflictuală, nu şi felul în care au rostit acele vorbe. După ce B şi-a publicat cartea despre rolul norocului în artă, reconstituind biografiile unor artişti morţi în război, atinşi de tuberculoză şi de unele boli care în veacul lor nu aveau soluţie, ori suferind accidente de toate felurile, A a forţat din nou o explicaţie trimiţându-i lui B o scrisoare plină de laude şi de observaţii de natură să favorizeze revenirea lui B la sentimente mai