Cînd, cu şaptesprezece ani în urmă, am lansat pe piaţă Dilema, nu ne-am făcut iluzii prea mari în privinţa efectelor ei terapeutice. Ştiam că „omul fără dileme“, cu certitudinile lui de lemn, cu suficienţa lui asfixiantă, nu va dispărea curînd din peisajul autohton. Ne închipuiam, totuşi, că pe măsură ce lumea românească se va „normaliza“, pe măsură ce „tranziţia“ va trece, calmul deliberativ va cîştiga teren. Ne închipuiam că ne vom destinde şi că vom avea răgazul (şi dispoziţia) de a percepe nuanţe şi complexităţi, acolo unde pînă deunăzi totul ni se părea reductibil la alb şi negru. Dar fie că tranziţia nu a trecut (şi nu va trece, la noi, niciodată), fie că omul fără dileme e o constantă fatală a speciei, ne-am dat repede seama că situaţia nu s-a schimbat considerabil, că „dilematicii“ (de vocaţie) rămîn o raritate şi că, în consecinţă, gazeta noastră e destinată să aibă viaţă lungă: cu cît e mai veche, cu atît e mai durabilă. Cu alte cuvine, Dilema este o vechime de viitor! Dacă însă lumea nu s-a schimbat, ni s-a părut că trebuie să ne schimbăm noi. Cît de cît. Să nu încremenim, care va să zică, în proiect. Tocmai ca să nu cădem într-o judecată de tip „ori-ori“, într-o severitate nedilematică, am evoluat, pe nesimţite, spre o gîndire mai flexibilă. Ne-am întrebat dacă e bine cu adevărat să ai, în orice împrejurare, dileme şi dacă e întotdeauna rău să nu le ai. Tema e, fireşte, enormă. Pe de altă parte, n-am fost niciodată atît de obtuji, încît să credem că Dilema şi-a făcut din ezitarea dilematică o doctrină. Am ştiut de la bun început că există evaluări, decizii şi iniţiative, în care dilemele n-au ce căuta. Ne vom îngădui totuşi un rapid punctaj aniversar, o încercare de actualizare. Ce ştim azi şi ce rămîne valabil la capătul a şaptesprezece ani de experienţă?

Cînd e bine să ai dileme? 1) Cînd participi la un dialog. Dialogul nu e posibil cînd unul