In primavara lui 1967, student in anul II al Facultatii de Limba si Literatura Româna din Bucuresti, am fost anchetat de Securitate, timp de câteva saptamâni, pentru "afirmatii dusmanoase la adresa regimului comunist", iar apoi am fost exclus din UTC, intr-o sedinta publica (si as fi fost dat afara si din facultate, daca nu ma salva Zoe Dumitrescu-Busulenga). Am aflat abia in 2009, cercetându-mi dosarele de la CNSAS, ca profesorii mei au primit, dupa sedinta, instructiuni sa-mi dea note mici la examenele din sesiunea de vara, ca sa nu apar in fata opiniei publice ca un erou: student de nota zece (cum fusesem pâna atunci) in conflict cu autoritatile etc. Nici sa cad la examene n-ar fi fost bine, din punctul lor de vedere, fiindca brusca mea involutie ar fi parut neverosimila. Note mici - aceasta era indicatia, ca sa fiu inecat in mlastina mediocritatii si sa nu se mai auda de mine.
Eu, nestiind ce se pusese la cale, constatam mirat ca obtin la examene numai note de cinci si sase, desi eram bine pregatit. Cinci, sase, cinci - acestea au fost notele primite de mine la primele trei examene din sesiunea de vara.
Al patrulea - de istoria literaturii române - urma sa-l dau cu Paul Cornea. M-am pregatit cu indârjire pentru acest examen, tocmai pentru ca simteam ca sunt tratat cu ostilitate.
In ziua fixata, când mi-a venit rândul, am tras un bilet cu un subiect care nu numai ca-mi era cunoscut, dar ma si pasiona: Vasile Alecsandri. Am respirat adânc si am inceput sa il evoc pe seninul poet din secolul nouasprezece. Paul Cornea era incordat, mi se parea ca il enerveaza evidenta faptului ca vorbesc in cunostinta de cauza.
Cu un gest de retezare a ceea ce spuneam, mi-a cerut autoritar sa ma opresc:
- Ajunge!
Am inghitit in sec si mi-a venit sa plâng. Câta rea-credinta! Mi-era clar ca urma sa primesc din nou un cinci sau sase. Iata insa ca, spre
