Cititorul de ziare vrea acurateţe, dar în acelaşi timp emoţie. Vrea obiectivitate, dar şi un pic de angajament. Vrea distanţă critică, dar şi căldură sau compasiune. Vrea imagini grăitoare, dar şi texte explicative. Vrea şoc, dar are limite. Ciudată specie mai e cititorul de ziare. Ciudată şi tot mai rară. Pe cale de dispariţie, spun unii. Pentru că şi-a epuizat resursele de hrană. A devorat totul online, ziarul tipărit – pîinea cea de toate zilele a cititorului de ziare – devenind fad, nesărat, inutil.
Ziariştii sînt şi mai ciudaţi. Cei mai mulţi nici nu vor să ştie unde, cînd şi de ce au început sau au încetat eventualii cititori să le parcurgă articolul. Asta pentru că probabil s-au speriat de exemplul people-metrului folosit de televiziuni ca să afle – chipurile, cu precizie! – cîte gospodine cu vîrste cuprinse între 31 şi 40 de ani au urmărit telenovela de la ora 16 şi-n ce secundă anume a emisiunii a fost punctul maxim de audienţă. Într-un fel, e şi normal să privească neîncrezători la aceste metode: uite unde a ajuns televiziunea de cînd patronii sînt cu ochii numai pe cifre şi statistici! Asta vrea publicul? Asta vrea, spun statisticile: sex, crime, fotbal, sex, crime şi iar fotbal. Pe bune? Păi, şi-atunci, de ce tot scad audienţele TV, că doar oferă fix „ce vrea publicul“.
Cu ziarele e altfel. Pînă nu de mult, nu se prea ştia cine şi cît a citit. Pentru presa tipărită nu există cifre clare, ci doar presupuneri, deducţii oferite în urma unor cercetări gen exit-poll. De pildă, pînă nu de mult, se presupunea că pagina 1, sportul, informaţia politică „fierbinte“ şi paginile locale sînt zonele din ziare cele mai frecventate. Şi-apoi, nu se prea ştia nici dacă aceste pagini sînt citite pe bune sau doar răsfoite, odată ce titlurile, intertitlurile sau casetele cu citate captau atenţia.
ReaderScan este o metodă dezvoltată de elveţianul Carlo Imbo
