Ce se întîmplă cu iubirea, cu minciuna, cu trădările, cu şabloanele vieţii şi ale lui astăzi, acum. De asta cred că şi are un impact teribil nu doar asupra regizorilor, ci şi în felul în care face priză cu actorii. Replicile sînt vii, au o tensiune fantastică prinsă în fraze scurte, directe, extrem de acute care îi solicită pe actori să fie prezenţi, implicaţi în propriul personaj, dar, şi asta este cheie, cu ochii măriţi pe celălalt, pe partener. La acest gen de spectacole chiar nu poţi să joci de unul singur! Importantă la el este structura textului. În straturi. Pe care le descoperi imediat sau la care ajungi meditînd la ce ai văzut. Jocul acesta între concretul imediat şi subtilul „mai tîrziu” este foarte tentant pentru spectator. Mereu există şi alte ramificaţii ale personajelor, ale contextelor, ale replicilor pe care regizorul insistă sau nu, dar pe care le intuieşti, oricum ar fi pusă în scenă o piesă a lui. LaBute nu scrie piese cu subiecte sofisticate, nemaiauzite şi nemaiîntîlnite. Scrie despre noi cei de fiecare zi, despre ce ne frămîntă în lupta cu rutina, cu un mecanism diabolic care macină timp şi suflete. Care reduce trupul, mintea, inima la scheme. La ceea ce am putea numi puţinătate. Sau, cu un termen splendid al lui Kundera, uşurătate. Lejeritatea fiinţei, iluzia că ai voie orice, că totul îţi este permis, că mocirla nu există, că urîtul din mine, din tine în cazul meu, al tău, nu se pune. Oglinzile surprind şi imaginile care nu ne fac plăcere. Ele văd adevărul de care fugim, fugim, fugim, ipostazele care ne scad şi în proprii ochii, care nu dau bine. În subiectele lui LaBute, filosofia şi metafizica te ajung din urmă. Poposesc apoi în tine firesc. Pentru tainice explorări, pentru universul acela pe care nu-l mai împarţi cu nimeni, pentru dialogul sincer cu tine însuţi. Dramaturgul acesta vorbeşte despre tare mentale, umane, comportamenta