În numărul 51-52, ultimul din 2009, Adrian Păunescu răspunde întrebării pe care revista noastră a adresat-o, în cadrul anchetei intitulate „Eu şi România literară”, redactorilor şi colaboratorilor ei din 1968 şi până astăzi. Îi mulţumesc pentru faptul de a fi acceptat să răspundă. Doresc să fac o precizare în numele redacţiei şi să-mi exprim o nedumerire personală.
Adrian Păunescu afirmă că, după 1989, R.l. a manifestat faţă de persoana lui o ostilitate constantă. Ca o culme a acestei atitudini, scrie poetul, „până şi fosta mea soţie, Constanţa Buzea, mama copiilor mei, a fost încurajată să mă atace în nişte jurnale intime, scrise la treizeci de ani după momentul în care faptele s-au petrecut”. N-am idee dacă jurnalele cu pricina au fost rescrise şi, încă, în mod tendenţios. Dar pot să-l asigur pe Adrian Păunescu că nimeni din redacţie n-a „încurajat-o” pe Constanţa Buzea să ni le încredinţeze, tot aşa cum nicio opinie despre el publicată de noi n-a fost solicitată şi nici cenzurată. Atât jurnalul, cât şi tot ce am publicat, inclusiv textul şi versurile sale din ancheta recentă, a reprezentat iniţiativa colaboratorilor noştri, cărora le revine răspunderea întreagă pentru conţinut şi formă. Nu poate fi vorba, în aceste condiţii, de nicio ostilitate a revistei noastre faţă de Adrian Păunescu, precum nici faţă de nimeni altcineva.
Nedumerirea mea e legată de o altă afirmaţie a lui Adrian Păunescu şi anume că, în 1985, ar fi intervenit pe lângă secretarul cu propaganda al CC al PCR spre a-mi salva cariera universitară aflată în pericol. Afirmaţia mă ia prin surprindere. Ştiu că poetul a făcut astfel de gesturi, de exemplu, când cu „transcedentalii”, împiedicând eliminarea lui Marin Sorescu de la „Ramurile” craiovene. În ce priveşte intervenţia în favoarea mea, nu-mi amintesc de nicio împrejurare din 1985 care s-o fi făcut necesară. Nici d
