Am recitit întîmplător textele dedicate „rusticului“ chiar de mine în chiar această revistă: se pare că nu am înţeles ce era esenţial, aşa că mai încerc o dată...
Constatam că expresia care revine cel mai frecvent în descrierea amenajărilor recente ale gospodăriei săteşti este „ceva frumos“. „Casa şi grădina să fie frumoase, să fie la locul lor. Curtea bine întreţinută şi curată şi frumoasă se vede în sat de departe.“
„Frumosul“ este legat în majoritatea cazurilor de gratuit, de ieşirea de sub imperiul necesităţii: „Acum, de cînd nu mai are serviciu la oraş, omul are mai mult timp liber să se ocupe de casa lui, de curtea lui şi îşi face acolo ceva de care să se bucure cu familia sa. Mulţi şi-au făcut foişoarele astea, care au putut. Şi petrec cu familia şi prietenii la foişor“. „Întotdeauna mi-am dorit o grădină cu flori. Am făcut casa şi apoi am zis: «gata cu animalele, eu vreau ghivece de flori».“ „Lumea nu mai face azi coteţe, nu mai vrea să se asuprească să crească animale. Mai degrabă face aşa, ceva frumos.“ Modernitatea şi frumosul merg astfel mînă în mînă:
– Trebuie să ţinem şi noi pasul cu moda, să fim în rînd cu lumea!
– Adică ce înseamnă să fii în pas cu moda?
– Păi, să fie modern, să fie frumos şi la noi...
De la o etică („tradiţională“) a îndestulării care impunea ţăranului să aibă destul pentru propria gospodărie, de la vacă la acareturi, se trece astfel la o estetică („modernă“) a bunăstării, care expune frumuseţea gratuită a balansoarului şi alte însemne de emancipare.
Dar termenul care le înglobează pe toate este cel de rustic, acesta rezumînd totodată cel mai bine efortul actual de modernizare a ruralului. Produs al unei nostalgii urbane proiectate în spaţiul rural, acesta este preluat şi asumat ca semn de „urbanitate“, de către lumea rurală.
Material, el se exprimă prin supralicitarea lemnului în toat
