Nu este o tragedie că se închid ziare. Presa merită această prăbuşire.
Corul bocitoarelor adunate la coşciugul presei noastre îmi întoarce stomacul de greaţă. Pe de altă parte, refrenul „presa scrisă nu va muri!" mă înduioşează. Ambele atitudini mi se par ipocrite.
Nu este o tragedie că se închid ziare, că mulţi jurnalişti rămân pe drumuri şi că unii şomeri din presă, înglodaţi în datorii (şi căzuţi într-o adâncă depresie), se vor sinucide (şi niciun ziar nu le va publica necrologul). Presa merită această prăbuşire. Pentru că managerii companiilor de media şi ziariştii nu au fost interesaţi să-şi cunoască publicul: cine sunt cititorii, ce vor să citească, ce lucruri le stârnesc interesul, în esenţă, care este viaţa lor. Puţin le-a păsat. În schimb, au dat dovadă de aroganţă, vedetism şi, în multe cazuri, au suferit de un narcisism vecin cu paranoia. Au făcut presă după ureche, cu o băţoşenie dobitoacă: noi ştim foarte bine ce vrea publicul! Dar publicul s-a schimbat profund. Iar presa a rămas încremenită în anii '90, s-a rupt de viaţa românilor, imitând comportamentul clasei politice.
Şmecheria asta, „ştim noi ce vrea publicul", a ţinut în anii de exuberanţă a bugetelor de publicitate (2000 - 2008), când investiţiile în advertising (presă, TV, radio, internet) creşteau cu numere din două cifre procentuale, atingând un vârf de 600 de milioane de euro (în 2008). Şi aceşti bani, la care s-au adăugau finanţările de la partide şi publicitatea de stat (gen CFR Marfă sau Electrica), ajungeau la toţi. Dar în 2009, piaţa de publicitate a scăzut cu 30%. Bugetele alocate presei scrise s-au prăbuşit cu 57%. Estimările pentru acest an sunt îngrijorătoare: publicitatea în presa scrisă nu-şi va reveni.
Presa făcută „după ureche" a condus la „decizii de business" aiuritoare. Am ajuns să avem trei ziare financiare, două agenţii (private) de ştiri, vreo nouă zia
