Uzura dentară, denumită şi leziune dentară necarioasă, este considerată o consecinţă a evoluţiei funcţionale a dinţilor, dar poate fi determinată şi de factori patologici, alţii decât cei care determină caria simplă sau cei cauzatori de traumatisme dentare. Este caracterizată prin reducerea structurilor dure dentare şi duce la modificarea morfologiei coroanei dentare şi/sau a rădăcinii. Uzura dentară cunoaşte trei entităţi clinice: atriţia, abraziunea şi eroziunea dentară. (...)

Eroziunea dentară reprezintă o uzură chimică progresivă a ţesuturilor dure dentare, determinată de disoluţia acidă şi/sau chelaţiune progresivă, fără intervenţia plăcii bacteriene. Aceasta conferă smalţului rezistenţă mai mică la uzura fizică a dinţilor. Leziuni erozive sunt întâlnite cu o frecvenţă mai mare la pacienţii adulţi, cu vârste între 30 şi 40 de ani, dar cercetările actuale au evidenţiat creşterea prevalenţei acestora la vârste tinere sau foarte tinere şi aceasta ca urmare a consumului cotidian, pe o perioadă mare de timp, a sucurilor de fructe, băuturilor carbogazoase. Factorii etiologici ai eroziunii dentare sunt extrinseci şi intrinseci, aşa cum sunt prezentaţi în (fig. 1). Aspectul clinic al leziunilor erozive este legat direct de o serie de factori: • concentraţia substanţei acide cauzatoare • durata contactului acesteia cu suprafeţele dentare • aria de contact acid/substanţă dură dentară • cantitatea şi calitatea sistemelor tampon ale salivei • însumarea mai multor surse de acid în acelaşi timp şi pe aceleaşi suprafeţe dentare. Localizarea eroziunilor dentare poate fi pe una sau mai multe suprafeţe dentare sau generalizate pe toată suprafaţa coronară, aspectul fiind diferit în raport cu factorul cauzal şi suprafaţa dentară implicată. Stadiile incipiente ale eroziunii rămân de obicei nediagnosticate; de aceea, instituirea unui tratament precoc