Dacă ar fi să fac o prezentare comercială (de genul celor regăsite pe cărțile americane) aș spune că ””19 cazuri inedite. Povestiri de psihoterapie românească” este o carte care conține 19 posibile scenarii de Oscar”.
În urmă cu 8 ani, când am lansat ”Senzaționala evadarea a lui Mihai Goțiu povestită chiar de El”, am renunțat la clasica ”prefață” (sau ”postfață”), înlocuind-o cu o fișă clinică a personajului principal, realizată de Daniel David. Într-o recenzie apărută în ”România literară”, autoarea scria despre carte că ”se înscrie pe un drum relativ nebătut în proza autohtonă – literatura cu nebuni”.
Nota bene, conform fișei clinice a personajului (nu a autorului ) Mihai Goțiu, acesta suferea de narcisism și histrionism. În 2002, percepția comună în România (percepție care s-a mai corectat în timp, dar încă e predominantă) era că cel care ajunge să consulte un psiholog trebuie să fie ”nebun” – adică un individ periculos, inadaptat social, care impune izolare de restul lumii în așezăminte special construite în acest scop. Strict anecdotic, după cum rezulta din recenzie, psihologul care realizaze fișa clinică era considerat a fi tot o ficțiune a autorului. Asta chiar dacă era cât se poate de real, iar fișa clinică era întocmită respectând standardele psihologiei.
Motivele care au cauzat această mentalitate (conform căreia psihologia ține mai degrabă de ficțiune decât de realitate) sunt multiple, de la practicarea psiho-terapiei, înainte de 1989, cel mult în cladestinitate și până la faptul că prea puțini s-au ”confruntat” cu un psiholog ”în carne și oase”, aceștia fiind cunoscuți doar prin intermediul filmelor și cărților de import (în special americane). Așadar, nu e de mirare că psihologii erau plasați în domeniul ficțiunii.
O altă cauză a acestei stări de fapt era și lipsa unei literaturi de specialitate, scrise cu un limbaj de interfață
