Poate cea mai stranie imagine pe care ne-o propune în ultima vreme fizica cuantică este cea a două particule elementare care, oricît de mult s-ar îndepărta în spaţiu, continuă să fie legate printr-o subtilă forţă energetică.
E ca şi cum o coardă nevăzută s-ar întinde între ele, dictându-le comportamentul şi potrivindu-le traiectoria. De aceea, fiecare particulă se comportă ca şi cum ar şti de geamăna ei, ca şi cum i-ar păstra amintirea în virtutea unei ciudate comunicări la distanţă. Condiţia acestei mirabile coordonări este una singură: cele două entităţi trebuie să aibă o origine comună.
Schimbînd ce-i de schimbat, aceasta e imaginea cu care rămîi citind cartea Piei Bader Fărcăşanu despre viaţa fraţilor Fărcăşanu. Două fiinţe pe care istoria le-a separat dramatic, dar care au continuat să formeze o pereche, definindu-se fiecare în raport cu cealaltă. De aceea, dacă iei separat destinul fiecăruia, chiar dacă poţi găsi motive de admiraţie, constaţi că desfăşurarea firului biografic nu e unic. Au fost atîtea cazuri de exilaţi sau de condamnaţi politic a căror dramă nu a fost cu nimic mai prejos de cea a fraţilor Fărcăşanu. În schimb, oameni cărora comunismul să le fi imprimat o traiectorie pe cît de diferită pe cît de complementară găseşti mai rar.
Între Nicolae şi Mihail Fărcăşanu a existat o diferenţă de vîrstă de trei ani, mezinul fiind privilegiat sub unghi biologic şi intelectual. Era mai chipeş decît Nicolae şi deopotrivă mai înclinat spre rafinamentul disciplinelor spiritului, dovadă că, în vreme ce fratele mai mare a studiat Dreptul, Mihail a cochetat cu literatura (a publicat în 1946 romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi sub pseudonimul Mihail Villara), ba chiar s-a dedicat studiului filozofiei politice (cu teza de doctorat Monarhia socială, sub coordonarea lui Carl Schmitt în 1938), pentru ca în final să îmbrăţişez