Ţin minte că am scris, demult, un articol despre un oraş nu foarte mare din România: ideea era că, deşi respectivul loc era îngrijit şi plin de flori, te simţeai ca un leu în cuşcă atunci cînd te plimbai, seară de seară, în lungul şi în latul aleii principale, care era singurul loc sigur de promenadă. Senzaţia descrisă atunci s-a perpetuat în multe alte orăşele: unica soluţie, din cîte am înţeles eu, de supravieţuire în acele locuri era să fii capabil de o viaţă interioară… bogată. O soluţie valabilă, de fapt, oriunde. Strîmtoarea oraşului mic e, de fapt, cea a propriilor noastre gînduri şi sentimente.

În filme, oraşele mici sînt apăsătoare şi sufocante, mai mult de atît, adevărate închisori sau capcane mortale. Sailor (Nicolas Cage) şi Lula (Laura Dern) din Suflet sălbatic (Wild at Heart, 1990), în regia lui David Lynch, îşi găsesc „pierzarea“ (cel puţin temporară) într-un astfel de orăşel, Big Tuna, din Texas. În U Turn-ul lui Oliver Stone (1997), Bobby (Sean Penn) este forţat să se oprească în nu întîmplător numitul Superior, din Arizona: oraşul – se dovedeşte însă pe parcursul filmului – nu-l mai lasă să plece, ajungînd, în cele din urmă, să-i provoace moartea.

În romanul lui Stephen King, Salem’s Lot (1975), recitit de curînd (în varianta românească, Nemira, 2007, traducere de Ruxandra Toma), e vorba tot de un oraş de provincie ce ajunge să-şi distrugă locuitorii. Desigur, la originea crimelor în lanţ (care, dacă e să fim exacţi, nu se puteau numi crime, ci treceri ale „victimelor“ în lumea morţilor vii) e... un vampir bătrîn ce bîntuia oraşul. Dar ideea care se întreţese printre rînduri este, cumva, că şi oraşul e de vină. Prin micimea lui şi a locuitorilor săi: evident, nu spaţială, ci… în purtări şi idealuri: „dacă cineva voia să-şi petreacă liniştit anii de pensie într-un orăşel de ţară, unde nimeni nu se amesteca în treburile altora şi unde c