Resimt ca pe o mare pierdere retragerea de la România literară a domnului Gabriel Dimisianu, un om exemplar prin devotamentul cu care şi-a exercitat şi îşi exercită vocaţia literară, un om care, cu elegantă discreţie, a reuşit în timp să se identifice cu măsura, cu bunul gust şi cu echilibrul.
Ironia sorţii face ca tocmai eu, care n-am vrut cu niciun chip această retragere, să fiu pus în situaţia de a-i lua locul. Cred că se cuvine să aduc, de la început, câteva precizări.
Nu mi-am dorit acest transfer/transplant la România literară. Din mai multe motive. Întâi, fiindcă, după „vacarmul” de la U.S.R., îmi cădea bine liniştea (e adevărat, egală uneori cu moţăiala...) de la „Ramuri”, revista de care sunt atât de ataşat. Apoi, am trecut de curând printr-o încercare-limită care m-a silit să-mi regândesc priorităţile, scara de valori, modul de viaţă. În fine, nu cred în grefele realizate târziu, probabilitatea ca ele să izbândească e minimă, cel care păşeşte pe un teren nou e perceput ca străinul ce strică o ordine, ocupă teritoriul altcuiva, uzurpă etc. Aşa încât, în repetate rânduri, am declinat oferta domnului Nicolae Manolescu de a mă alătura redacţiei.
De ce am acceptat totuşi? Când un om faţă de care ai sentimente de admiraţie intelectuală, de solidaritate şi de fidelitate a prieteniei îţi cere (mai corect spus ar fi: îţi oferă...) cu insistenţă un lucru, să refuzi cu obstinaţie apare ca o inexplicabilă necuviinţă.
Nu sunt atât de naiv încât să nu-mi dau seama în ce-am intrat: România literară rămâne cea mai importantă publicaţie literară de la noi, miza este extrem de ridicată, aşteptările sunt uriaşe şi, logic, patimile ce se nasc sunt şi ele pe măsură.
De asemenea, nu sunt atât de lipsit de simţul olfactiv încât să nu disting în aer mirosul prafului de puşcă: lumea literară de la noi e mică ş
