Nu cred că de-a lungul istoriei sale deloc milenare Belgia a reuşit să-şi uluiască vreodată vizitatorii. Anti-tropicală, deloc meridională, cu ierni blînde şi veri care amintesc prea adesea de iernile deja menţionate, populată de cetăţeni calmi, politicoşi, teribil de insensibili la panici, alarmisme sau isterii. Lipsită de cele mai elementare forme de relief. Apatică, plicticoasă şi griulie după părerea unora, capitală a măreţei Uniuni Europene în opinia altora, insignifiantă şi capabilă de a suporta doar turişti de vîrsta a treia, dacă ar fi să dăm crezare generaţiilor următoare, rătăcite pe drumurile de retur de la Amsterdam. Şi totuşi, Belgia poate oferi un exemplu rarisim despre eleganţa traiului liniştit. Care, apropo, nu-i deloc atît de liniştit pe cît se vehiculează.
Nu intenţionam să am un crash pe o ţărişoară mică şi anostă atunci cînd m-am îmbarcat spre BIFF (Brussels International Fantastic Film Festival). Dar festivalul s-a dovedit impecabil organizat şi ţara gazdă s-a dovedit capabilă de exercitatea unei fascinaţii iniţial inexplicabile asupra mea. De-a lungul următorilor trei ani am tot revizitat şi explorat Belgia. Şi după multe filme, muzici, beri, plimbări, cumpărări de benzi desenate şi chiar o operaţie de apendicită, fascinaţia a rămas. Au dispărut uluielile iniţiale (văzduh incredibil de transparent şi ceruri teribil de albastre, autostrăzi luminate noaptea, o varietate terifiantă de beri, bunul obicei al non-bacşişului, lipsa oricărui fel de claxoane, gunoaie mult prea sortate întru reciclare, pisoare stradale, incomensurabil de multe biciclete şi biciclişti) şi nu au apărut altele care să le ia locul. Deci Belgia. Panoramă parţială şi parţial culturală.
Pentru început, patru sfaturi către călătorul pe meleaguri belgiene. In Bruges (regia Martin McDonagh, 2008) este un minunat film, comedie neagră-existenţialistă pe bază de asasin
