Mai pe larg, problema se pune cam aşa: Uniunea trebuie să ajute ţările (regiunile) mai sărace, în numele Solidarităţii? Sau, mai degrabă, să investească în locurile de unde poate veni cel mai ales profit, pe urmele Competitivităţii? Dăm săracilor sau pricepuţilor? Reducem diferenţele între regiuni şi încercăm să-i ridicăm pe amărîţi la un nivel decent sau investim în cei care au dovedit că se pricep la făcut bani? În timp, întrebarea s-a mai radicalizat. De ce să hrănim tumorile corupţiei în continuare, pompînd miliarde de euro spre zone care, oricum, de sute de ani, nu fac nimic pentru a ieşi din mizerie? De ce să nu băgăm banii, mai degrabă, în centre de cercetare, în firme de succes, în oraşe şi regiuni care, de multă vreme, au arătat că se pricep să găsească prosperitatea? Dacă tot e să încercăm să îi ajungem pe americani din urmă (că asta e măreaţa Strategie Lisabona), trebuie să facem ca ei: să alocăm banii mai mult spre Londra, Paris sau Berlin, şi mai puţin spre Atena, Palermo sau Lisabona. De Bucureşti, Sofia sau Budapesta nu vorbim, acela e alt capitol.
Toate aceste întrebări nu sînt proprii unui capitalism sadea. Ţin de un sistem de gîndire mai degrabă intervenţionist, dirijist, funcţionăresc. S-ar chema alocarea resurselor „din pix“. Trecînd peste acest mic detaliu ideologic, întrebarea fundamentală (solidaritate sau competitivitate?) rămîne valabilă pentru oricine s-ar afla la conducerea instituţiilor europene (adică, pentru cei 27 de şefi de stat şi de guvern). Evident, ţările bogate (donatorii) ar trage spre Competitivitate. Ceilalţi (receptorii) susţin Solidaritatea. Ultimii invocă Principiile Fondatoare ale Comunităţii Europene. Primii vor să îi ajungă din urmă pe americani şi tind să perceapă Estul, Grecia sau Portugalia ca frîne ale dezvoltării.
Nu doresc să mă refer, încă, la România. Dau, deocamdată, exemple din Occident. Aşadar: c
