Una din cele mai aprinse discuţii de la începutul anilor ’90, cu intense reverberaţii până în clipa de faţă, priveşte aşa-numita literatură de sertar. E vorba de cărţile, jurnalele, mărturiile, documentele care, din cauza cenzurii, n-au putut să apară în timpul regimului comunist.

Deşi recuperările au fost masive, deşi editurile importante au colecţii speciale pe acest domeniu, suntem departe de-a fi atins fundul sacului.

Dacă mă gândesc doar la propriile mele informaţii (limitate), şi tot ar trebui să mai apară în viitorii ani nişte „bombe”. Nu toate, e adevărat, de dimensiunea corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle, adusă la lumină, în anul 2000, de Christina Zarifopol-Illias — deşi profesoara de la Bloomington s-ar putea să ne mai pregătească nişte surprize!

Oricum, de la jurnalele şi memoriile Monicăi Lovinescu la „însemnările zilnice” ale lui Argetoianu, la jurnalul lui Petru Comarnescu, la sute şi mii de alte titluri, această formă a istoriei literare, culturale şi politice ne-a încântat de-a lungul ultimelor două decenii. Am încercat recent să atrag atenţia asupra veritabilei comori „smulse” — ca dintr-o inepuizabilă Roşie Montană — din arhivele familiei Pillat. Volumele publicate până acum — corespondenţă, memorii, literatură de ficţiune — ne plasează în preajma unui fabulos „roman de familie”, combinat cu o istorie sui-generis a diverselor „obsedante decenii” prin care au trecut oamenii acestei ţări.

Unele din aceste scrieri corespund perfect etichetei care li s-a pus — „literatură de sertar.” Adică literatură care, din motiv diverse, era incompatibilă cu ideologia comunistă: fie că vorbim despre documente istorice, fie de scrieri care înfruntau direct regimul. La o comparaţie făcută în viteză, se observă că literatura este marele perdant în competiţia imaginară declanşată odată cu căderea regimul