Pugilistul Flavius Biea a fost privit marea speranţă a boxului românesc. Până la 18 ani, acesta a câştigat tot ce se putea câştiga în acest sport. După un an de pauză revine în ring. Înainte să treacă la profesionişti, acesta visează la o participare la olimpiadă.

Flavius Biea şi-a petrecut copilăria în ringul de box. Încă de la opt ani a fost dus de tatăl său să practice un sport cu adevărat bărbătesc. Acest lucru s-a întâmplat la clubul Astra din Arad, locul unde s-a născut pugilistul. „Tata a făcut box, la fel şi unchiul meu, Ghiţă Biea, care mi-a devenit antrenor. La început era o joacă. Am şi acum prima diplomă pe care am primit-o, în 1997”, spune Flavius Biea.

Cel mai bun sportiv din Timiş

Sportivul s-a mutat la Timişoara când a intrat la Liceul cu Program Sportiv „Banatul” şi nu a mai plecat niciodată. Viaţa de boxer nu este deloc uşoară, mai ales dacă practici acest sport de la o vârstă fragedă.

„La un moment dat am vrut să mă las de box şi să mă duc la fotbal. Vroiam şi eu să plec în străinătate, cum fac fotbaliştii. Dar nu m-a lăsat tata. Şi până la urmă bine a făcut”, a mai spus Biea. Încă de la vârsta de 16 ani, Flavius Biea a uimit lumea boxului. Nu prea avea adversari pe măsură în lume. Sportivul legitimat la Clubul Sportiv Banatul a câştigat în 2005 tot ce se putea: a devenit campion naţional de junior, campion european, la Siofoc (Ungaria) şi campion mondial la Liverpool (Anglia). Anul următor a fost din nou unul strălucit.

Şi-a păstrat titlul european în Albania, însă a pierdut în finala Campionatului Mondial desfăşurat în Turcia. La întoarcere, pe aeroportul din Timişoara, Biea a plâns că a pierdut în finală. „A fost o perioadă în care am muncit foarte mult. Eram tot timpul plecat în cantonamente şi la competiţii. Veneam o dată la două luni pe acasă. Dar nu regret. Am avut cele mai frum