Aliajul dintre prejudecăţi şi intoleranţă a produs întotdeauna drame şi rupturi.
Prejudecata e azilul proştilor, iar atracţia pentru prejudecăţi presupune câteva metehne greu de lecuit. Cea mai gravă e intoleranţa justificată cu argumente fanatice. I se alătură mândria neghioabă a celui care nu-i acceptă pe cei construiţi altfel decât propria persoană şi care vede în alteritate o erezie.
Opţiunea confesională, sexuală sau ideologică poate declanşa valuri de indignare. Oprobriul public a devenit principalul instrument de măsurare a complicaţiilor nedorite. Cine sfidează convenţiile sau pune în discuţie normele trebuie sancţionat. Cine iese din corul oficial îşi compromite credibilitatea şi traiectoria.
Aliajul dintre prejudecăţi şi intoleranţă a produs întotdeauna drame şi rupturi. Conflictele post-tribale din Africa, derapajele naţionaliste din atâtea şi atâtea ţări europene, inclemenţa asiatică sau isteriile sud-americane ilustrează de fapt acelaşi lucru: capacitatea nesfârşită a oamenilor de a face rău în numele binelui, talentul disimulator şi atracţia patologică a puterii.
Causeurii de salon îşi împodobesc conversaţia cu citate din lordul Acton („Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut"), mulţumiţi că îşi pot dovedi erudiţia. Între timp, la o margine de oraş sau în câte-un sat unde singurul turist e vântul, prejudecăţile dau reţeta eşecului. Stâlpul infamiei produce rezultate la fel de dure în Bosnia şi Sudan, în Venezuela şi China. Ostracizarea, izgonirea din societate, linşajul psihologic şi anularea semenilor priviţi chiorâş nu se pot face fără o manevrare dezinvoltă a prejudecăţilor.
Scoţia modernă a stat multă vreme sub semnul unei butade încântătoare: „Ateul este acea persoană care se duce la un meci Celtic-Glasgow Rangers pentru fotbal".
Ciorovăiala interconfesională din viaţa de zi cu zi a unui oraş părăsit d
