Plecase, sub aceeaşi interdicţie editorială, şi pictorul Francisc Ferch (Târziu, a plecat în Germania şi a murit curând.) care, când „munceam” acolo, îşi avea atelierul în turnul muzeului, de unde livra comunităţii şvăbeşti tablouri de interes mai mult etnografic decât pictural.

Nu se bucura de îngăduinţă nici Mandli, deşi, lucru curios, visase să plece în Germania când încă părea iluzoriu, iar acum, când pleacă toţi, pare să fi renunţat. Nu-i vorbă, lucru curios şi acum când pleacă toţi nu era tocmai ce şi-ar fi dorit editorul, iar vechiul vis al lui Mandli nu se prescrisese încă. Vina de a-l fi avut, vreau să zic. Pe de altă parte, nici acel pare – atât de iscusit, stilistic vorbind, alternat cu părea – nu era liniştitor. De altfel, în cele din urmă s-a şi verificat. A plecat şi el.

Mai grav pentru densitatea tipografică a cărţii a fost că aproape toţi vecinii, din dreapta şi din stânga casei, fuseseră nemţi. Asta a făcut să-şi ia zborul - antrenându-i şi pe câţiva români şi maghiari - două pagini corespunzătoare primei lor apariţii grupate în text.

Tot la parter locuia doamna Klipsch. Părul ei era foarte alb. Lucra la o tipografie. A plecat în Germania, de unde ne-a trimis o ilustrată cu o cruce făcută cu cerneală pe fereastra camerei în care locuieşte într-un azil de bătrâni din munţi. Sus locuia o familie cu doi băieţi. Soţia lungă şi uscată, a fost actriţă la teatrul maghiar. Băiatul cel mic, proprietar de bicicletă, s-a mutat când a crescut şi s-a însurat. Băiatul cel mare, înalt, grav, inginer, are nevastă şi copil. Soţul a renunţat de la o vreme la aventurile extraconjugale şi s-a tras pe lângă casă. Se plimbă cu nepotul. La parter, după familia inginerului s-a instalat domnul Bonn. Domnul Bonn, profesor de istorie, harnic grădinar, lucrează la radio. Doamna Bonn lucrează într-un magazin de articole electro-menajer