Vlad HOGEA Un nou tratat (avand ca scop simplificarea cadrului legislativ al UE) este semnat de cele 15 state ale Uniunii (intre timp, in 1995, aderasera si Austria, Finlanda si Suedia), la Amsterdam, la 18 iunie 1997, si intra in vigoare la 1 mai 1999. Vectorul supranational continua sa castige teren, astfel ca primul obiectiv de la Maastricht, cel legat de respectarea identitatii nationale, retrogradeaza pe locul 3, iar obiectivul prioritar al Tratatului de la Amsterdam devine respectul datorat drepturilor omului, libertatilor fundamentale si statului de drept. In multe dintre domenii, competentele comunitare cresc in detrimentul celor statale, iar in legatura cu cetatenia Uniunii apare precizarea (inexistenta la Maastricht) ca aceasta completeaza cetatenia nationala, si nu o inlocuieste. Totodata, in noua filosofie unionala este inscris si principiul flexibilitatii, conform caruia unele dintre tarile UE au dreptul de a institui intre ele o colaborare mai stransa (dar in conditii extrem de stricte). Tratatul de la Amsterdam aduce elemente de noutate si in legatura cu: Parlamentul European, regimul vizelor, libera circulatie si cooperarea vamala. De remarcat ca se incorporeaza prevederile Acordului Schengen (din 1985), care crea o frontiera externa a Uniunii Europene, desfiintandu-le, insa, pe cele interne. Importante erau si referirile la o strategie coordonata pentru promovarea unor politici sociale comune. Un accent aparte se punea pe unificarea tratatelor: era avuta in vedere nu numai corelarea dintre tratatele anilor '90 si cele fondatoare ale anilor '50, dar si un amplu proces de codificare care privea ansamblul tratatelor comunitare.
Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 si intrat in vigoare la 1 februarie 2003) marcheaza o noua etapa a constructiei europene, scopul sau fiind acela de a pregati Uniunea pentru viitoarele valuri de extin
