Dacă se plimbă cineva prin centrul vechi al acestui oraş, întîlneşte la tot pasul semnele unei ignoranţe pretenţioase şi agresive. În loc să fie pus în valoare ce a mai rămas din fizionomia tradiţională a Bucureştilor, intervenţiile anapoda transformă după lipsa de gust a parveniţilor sau de-a dreptul distrug.
O asemenea inspecţie ar putea porni de la Biserica Doamnei, unde a început restaurarea de mult timp aşteptată. Numele profesorului Dan Mohanu, care conducea lucrările acum un an, era o chezăşie a preocupării pentru autenticitate, aşa cum s-a putut vedea la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş sau la Stavropoleos. Bănuiesc că hotărîtor în privinţa închiderii pridvorului a fost cuvîntul părintelui paroh, care, desigur, s-a luat după ce se făcuse deja la Biserica Dintr-o Zi. Am protestat atunci împotriva astupării cu termopane a arcadelor din 1702, chiar dacă ramele imită lemnul. La Biserica Doamnei, prezenţa unei colonete de piatră în mijlocul fiecărei arcade din pridvor a împiedicat aplicarea aceleiaşi soluţii. De aceea, tot pridvorul este acum învelit pe dinăuntru în termopan, ca şi cum ar fi înghiţit un ascensor de sticlă. „Trăgea corentul“? Dar de trei sute de ani, la ctitoria doamnei Maria a lui Şerban Cantacuzino, nu se clintise o piatră de la locul ei, iar nouă nu ne făcea nici un rău să ne rugăm între acei pereţi deschişi soarelui sau vîntului. Cu totul altceva ar fi fost de schimbat acolo: murdăria infamă din jur, între lăzi de alimente şi maşini parcate în culoarul strîmt către strada Doamnei. Blocurile care ascund biserica au fost reînălţate după 1977, aşa încît trebuie să ştii ce cauţi ca să găseşti monumentul istoric în dosul zidurilor de beton.
Să ne continuăm drumul pe Calea Victoriei. Acolo, la nr. 135, este Academia Română. Doamnă Academie, ne daţi voie să intrăm? La poartă, o barieră şi ghereta unui portar. De cine se apără