Nu ştiu alţii cum sînt, însă eu mă întorc din Caraibe cu sentimentul datoriei împlinite. Datoria e aceea a fiecărui român cu dare de mînă şi dragoste de patrie: să călătorească departe, în căutarea dovezilor materiale cum că la alţii e şi mai rău, urît, necivizilat decît la noi.Le-am găsit, dar din păcate nu sînt multe. Vă scriu la ora 6 dimineaţa, după o noapte pe jumătate nedormită din cauza teraselor de pe mal. Sîntem cu barca ancorată în portul natural al unei insule, la 200 de metri de mal şi circa 400 de ani de cînd riscam să ne transformăm în friptură pentru indigeni. Nu ştiu dacă vremea a îmbunătăţit mult lucrurile în Caraibe, în afară de faptul că acum sînt momente în care chiar îţi doreşti ca localnicii să te mănînce, mai degrabă decît să te ucidă încet, în patul tău, cu muzica din difuzoare.

În rest, insula (şi încă vreo zece ca ea) e exact ca Vama Veche de odinioară: magazine părăginite, drumuri asfaltate care se termină brusc cu pămînt, un aer de delăsare care poartă în el întreaga filozofie a locului: „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii sau măcar fă-te că nu-i vezi“. Lenea locului l-a ferit de celebra formulă „dă-mi şi mie, dom’ primar, terenul ăsta, să fac şi eu aici un P+4“. Iar căldura îi ţine pe oameni departe de activităţi consumatoare de timp şi bani, între care cumpărăturile şi plimbatul cu maşina de figuri. Drept pentru care n-au nevoie de mulţi bani, şi deci nici nu trebuie să se omoare cu munca.Dacă am face un clasament al muncii pe planetă am constata un lucru ciudat: ea devine o preocupare cu atît mai intensă cu cît urci spre pol. Unde e cald şi bine, tradiţia impune hamac. Unde e frig şi ploaie, tot tradiţia îţi pune în mînă compasul şi rigla. Geografia contează mai mult ca etnia: am văzut aici nemţi şi englezi indigenizaţi, care-şi petreceau toată ziua la tavernă discutînd problema presantă a întreruperilor de curent (generatorul de