Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de efectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezvăţat, în 45 de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe deliberare e o lume în care dialogul e imposibil. Dialogul e un schimb de argumente. Dar ce argumente poate invoca cineva care a ales fără reflecţii, printr-o mişcare spontană a umorilor proprii? Pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt buni, reprezentanţii puterii devin inatacabili: ei nu greşesc, sau greşesc numai din vina altora, sau, oricum, greşesc mult mai puţin decît „ceilalţi“.

Invers, pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt răi, fiecare mişcare a lor e un chip al erorii: ei nu pot avea niciodată dreptate sau, dacă accidental au, e pentru că sînt abili şi vor să ne păcălească. La fel, opoziţia e ori sublimă, veşnic îndreptăţită, depozitară a tuturor virtuţilor neamului, ori trădătoare, destabilizatoare, un soi de maşină infernală, plasată în mijlocul nostru de unguri, evrei sau masoni. În primul caz, a critica opoziţia echivalează cu a vîna îngeri. În al doilea caz, a lăuda opoziţia e a complota împotriva ţării. Exemplele pot continua. Pentru monarhişti, monarhia e o soluţie absolută: se instalează prin miracol şi rezolvă, prin miracol, toate dramele româneşti – de la corecta distribuţie a zahărului, pînă la renaşterea morală şi reîntregirea neamului. La rîndul lor, antimonarhiştii, desfiguraţi de resentimentara lor ignoranţă (sau rea-credinţă) sînt incapabili să depăşească injuria şi mitocănia. De o parte şi de alta – ch