Doar 65 dintre reşiţenii care au fost deportaţi în Rusia mai sunt în viaţă şi îşi spun poveştile desprinse parcă din altă lume. Deportaţii au mâncat zilnic, vreme de cinci ani, 100 de grame de pâine şi ciorbă de varză. Noaptea şi-o petreceau în barăci friguroase.

Etnicii germani i-au comemorat zilele trecute pe cărăşenii care au fost sacrificaţi pentru binele ruşilor. Reconstrucţia statului sovietic a fost posibilă şi prin munca şi sacrificiile a 10.000 de germani din judeţul Caraş-Severin.

În urmă cu 65 de ani, aceştia au fost luaţi din mijlocul familiei şi duşi pe teritoriul actualei Ucraine şi al Rusiei, în Munţii Ural. „Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită condiţiilor vitrege de muncă. Ultimii deportaţi s-au reîntors acasă după cinci ani de muncă pentru statul sovietic, în decembrie 1949”, explică Erwin Josef Ţigla, preşedintele Forumului Democratic al Germanilor.

Au fost duşi cu marfarul

Germanii deportaţi sunt recompensaţi cu indemnizaţii mai mult simbolice, dar şi cu diverse gratuităţi care îi scutesc de plata abonamentelor TV, a telefoniei sau a biletelor de transport în comun.

Toate acestea nu pot şterge, însă, suferinţa prin care au trecut deportaţii în urmă cu 65 de ani. Margareta Sivacek avea 17 ani când a fost luată de lângă familie şi dusă în Siberia.

„Nu mă aşteptam să fiu luată de acasă. Soldaţii români şi ruşi au venit după noi. Ne-au încărcat în trenuri de marfă sau de animale şi timp de 30 de zile am călătorit”, îşi aminteşte Margareta Sivacek. În cei cinci ani petrecuţi în Rusia, femeia a stat în trei lagăre. A muncit în spălătorii, la construcţia parcurilor, în fabrici în care se făceau cărămizi sau la descărcat de vagoane.

„Dorinţa de a mă reîntoarce m-a ţinut în viaţă. Acum mă uit la toţi cei care se plâng şi nu-mi vine să cred că viaţa li se pare grea”, spune batrâna. @