Încep prin a le mulţumi celor de la "Gusto" pentru baxul de pufuleţi pe care mi l-au trimis de sărbători (pufuleţii sunt buni, reclama cu căpăţâna tăiată rămâne însă la fel de cretină, "Spuf! Spuf!") şi prin a-mi cere iertare faţă de dumneavoastră pentru luuunga pauză în care n-am mai stat, tâmplă lângă tâmplă, să disecăm reclame.
Trecut-am printr-un concediu de odihnă... Ironic botezat aşa, de vreme ce-n toate zilele, clone mici şi meschine, am stat cu trafaletul în dreapta, cu şpaclul în stânga şi cu privirea fixă-n nişte ziduri strâmbe. Vreme de reverie şi de adânci meditaţii asupra condiţiei umane, în general, şi a condiţiei femeii, în special. Singurul piramidon împotriva depresiei a fost televizorul. Până la un moment dat...
Publicitate. O Ea într-o bucătărie (are pereţii drepţi, curaţi, îmbrăcaţi în faianţă strălucitoare, dar nu asta mă scoate din sărite...). Poartă o bluză elegantă şi spală vase la chiuvetă. De undeva (dintr-o placă de faianţă, probabil, de unde rezultă folosirea unui adeziv de o calitate îndoielnică) apare un El care se miră: "spălaţi vasele cu mâna?!?".
Devin atentă. Las şpaclu' deoparte şi mă chinui să-mi ţin echilibrul pe scară, cu ochii îndreptaţi spre televizor. Chiar mă, aia, îmbrăcată ca de mers la şedinţa cu părinţii, spală farfurii? Ea se uită spre personajul apărut din neant, la fel de nedumerită ca mine. La modul "adică, nu e vizibil, într-un mod evident, ceea ce fac?".
Neaşteptând probabil nici un răspuns, "imaginarul" - un fel de greieraşul Jimmy din conştiinţa oricărei femei care aude (la un moment dat) voci - continuă: "Nu sunteţi o maşină de spălat vase, sunteţi o femeie!". La replica asta, m-am dezechilibrat şi-am căzut de pe scară. Nu m-am lovit rău, dar cele auzite mi-au învineţit sufletul. Cum adică? "Nu sunteţi o maşină de spălat vase, sunteţi o femeie!"?!?
Î