Când am fost numită „şef de trib” peste Eurovisionul mioritic, mi-am zis în gând, cum probabil îşi ziseseră şi predecesorii mei: „Sper să le arătăm, în sfârşit, europenilor, de ce suntem în stare noi, românii!”
Drept care, am pornit la drum cu credinţa fermă că la Oslo trebuie să ajungă cel mai bun cântec românesc, cel mai în formă interpret şi cel mai tare show de scenă. Apoi au început să mă bântuie vocile cosmopoliţilor din jur: că de ce noul meu Regulament exclude dreptul de participare a compozitorilor străini? Că de ce vocile altor ţări nu pot cânta pentru România?
Ce e cu atitudinea asta desuetă, naţionalistă, pe care o arborează prin Almăşanca postul public de televiziune? Că, în fine, ce caut eu în fruntea Eurovision când soţul meu, membru în juriul de-acum doi ani, amputase elanul trupei suedeze Biondo de a concura în finală sub pavilion românesc? Colac peste pupăză, revoltat nevoie-mare de noile legi interne ale Eurovision 2010, Trăistariu, unul dintre favoriţii mei, recunosc, ameninţă că va concura pentru alte naţii, neînţelegînd de ce nu poate cânta la noi piese scrise de compozitori ciprioţi sau din Republica Moldova.
Credinţa mea rămâne însă aceeaşi: Eurovisionul este una dintre puţinele noastre şanse de a demonstra lumii că românii nu sunt nişte hoţi, tâlhari, violatori, ci un popor valoros, înzestrat cu har şi calităţi nenumărate, mustind a talent şi a oameni deosebiţi, prea puţin cunoscuţi în lume. Şi atunci te întreb eu pe tine, simplule cetăţean, cum te-ai simţi, în fotoliul tău de acasă, urmărind în vară show-ul de la Oslo şi auzindu-i pe prezentatorii săi invitându-l în scenă pe Hans Jurgens din Germania pentru a interpreta o melodie a compozitorului grec Konstantin Kalimeris, ca reprezentând România?
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cu o sponsorizare de la FMI poate am reuşi să-l trimitem să ne reprezinte în finală
