A murit în mod ciudat, în septembrie 2004, la doar 49 de ani. A fost snopit în bătaie. Nu se ştie de cine. Sau nu a vrut nimeni să ştie. Ion Chichere nu a fost un om comod. Nici ca poet nu e comod. Poezia lui nu e deloc liniştită. M-am bucurat de prietenia lui zgrunţuroasă şi autentică. Mai mult decît în alte cazuri, cred că opera sa a rămas neterminată. Toate poeziile scrise le anunţă pe cele care nu vor mai fi scrise niciodată de el. Vă ofer un poem scris cu tristeţea aceea atît de personalizată în textele lui Ion Chichere.

Pagini de carte

memoriei bunicii mele Sofia Beşir

bunica mea e poate greierul acesta frumos. stă şi cântă

la marginea crucii de lemn pe care numele ei

este singurul vers

sofia. câteva viorele şi chiar sapa care mai păstrează

luciul mâinilor ei stau rezemate pe moviliţa de pământ.

eu citesc poeme din emily dickinson într-o linişte

ce ne uneşte deplin. o pasăre îşi trece o clipă umbra

prin înţelegerea noastră, dar sensul ei adânceşte unitatea.

iar dacă se înclină iarba de vânt e-un semn

în plus că vântul

e un vers şi faptul că mă-nfior este efectul depărtării.

casa bunicii se vede bine din deal deşi este mai

mică decât norii

şi chiar puţin umbrită de plâns. în secretul nostru

poate intra doar dragostea, cum vântul acesta

în cartea emilyei.

ce e grozav este că suntem morţi cu aceeaşi putere

cu care suntem vii.

a înflorit liliacul în gardul cimitirului

cu o nepăsare dumnezeiască. cei bogaţi şi-au vopsit

cu bronz

literele pe marmore. cei mai săraci au văruit crucile

de lemn ca pe nişte pomişori. femeile bătrâne se cântă

şi tricoteză frumos. dar poate că noi tăcem altceva.

în luciul

sapei bunica desface batista, scoate doi bani albi

şi mi-i aşează pe pleoape. banii sunt reci şi