„Cred că oricine s-a confruntat la un moment dat cu sfârşitul unei relaţii şi a simţit ce înseamnă să fii ars. Am fost incitat de ideea unei relaţii care nu se încheie cu sentimentul de a fi ars, ci începe cu un astfel de sentiment - luat în sensul cel mai propriu, al unei arsuri reale cumplite. Şi astfel, romanul va începe cu arderea trupului de plumb al bărbatului”, spune canadianul Andrew Davidson, autorul romanului „Gargui”.
O poveste scrisă la persoana întâi, cu flashbackuri într-un trecut de 700 de ani, prin vocea unui actor porno egoist, veşnic drogat, care nu ştia să se iubească decât pe sine însuşi, deşi în aşternutul său zăcea, bineînţeles, în fiecare dimineaţă altă femeie.
În urma unui accident de maşină, el suferă arsuri cumplite, din trupul său rămânând doar o imensă rană. Nevoit să-şi întoarcă ochiul spre interior, în spital o cunoaşte pe Marianne Engel, artistă faimoasă pentru sculptura de garguie. Ce e garguiul? Eroina, cu păr în dezordine şi cu nişte ochi albaştri-verzui pătrunzători, călugăriţă în trecut şi sculptoriţă rebelă în prezent (maniaco-depresivă sau schizofrenică, în funcţie de psihiatru), spune că absoarbe visele pietrei, pentru că garguiele sau dragonii dinăuntru vor să fie eliberate.
„Garguiele zac dintotdeauna în piatră, dar exact în momentul respectiv devine in suportabil pentru ele să mai rămână acolo. Au hibernat în iarna pietrei, iar dalta mea e primăvara. Sunt singura care le poate oferi inimile necesare pentru a începe o nouă viaţă”, ne povesteşte eroina, cu convingere.
Şi e atât de pătimaşă, încât nu ne rămâne decât s-o credem, mai ales că, în timp ce sculptează frenetic garguie, Marianne îi deapănă arsului, pe care l-a luat la ea acasă, poveşti de iubire de pe toate continentele, din toate timpurile.
Personajele se împletesc, spre finalul cărţii, peste efectele h
