Sute de pensionari români în bermude și în croazieră prin Maldive nu o să vedem prea curînd. Că ne place sau nu, asta-i realitatea. Să zicem că asta este ipoteza de la care pornim. Din diverse și numeroase motive, în România, pensioarea echivalează cu moartea. Trist este că în proporție de aproape 100% din cazuri, pensia nu le ajunge nici măcar pentru înmormîntare. După o viață de muncă, aproape toți românii trăiesc de pomană înainte ca cineva să le facă pomana.

Că cei din jurul lor îi privesc ca pe niște cadavre ambulante al căror unic scop este să mai slugărească la copii pe durata de viață care le-a mai rămas, nu-i o problemă. Mult mai dramatic este faptul că și pensionarii se autoprivesc ca pe morți-vii, de a doua zi după ce ies la pensie.

Societatea civilă cu reale șanse de implicarese bazează în principiu pe două categorii sociale. Pe tineri și pe cei recent pensionați. Tinerii nu au timp, în schimb au exuberanța tinereții. Din acest motiv pe ei poți conta atunci cînd schimbarea presupune violență.

Ai zice că bătrînii au timp și și mai important au experiența necesară. Pe ei poți conta atunci cînd schimbarea presupune perseverență și înțelepciune. Nu și în România. Așa cum am stabilit încă de la început, pensionarii români nu pot călători. De cele mai multe ori nu au bani să-și plătească biletul de tren darămite costul unei excursii. Deși nu se duc nicăieri, pensionarii sunt plecați dintre noi chiar din ziua pensionării. Moartea este destinația lor și toți se grăbesc în aceea direcție de parcă este vorba despre cozile la care au fost obișnuiți să stea de o viață și la care dacă nu se grăbesc să ajungă, nu mai prind loc.

Tristă paradigmă. S-au sacrificat o viață întreagă dînd dovadă de un curaj ce frizează nebunia. S-au agățat de viață cu disperare deși nimic din ce trăiau nu merita efortul supraviețuirii. Durerea și tristețea acumulată