Vampire Weekend, Contra, XL, 2010.
Îmi închipui că, dintre cei patru absolvenţi ai Universităţii Columbia (bateristul e tocilarul-şef), nici unul nu se dă în vânt după şpriţ. Dar le-a ieşit unul grozav: “Contra”, care nu are absolut nici o legătură cu rebelii din Nicaragua, sună foarte familiar şi foarte proaspăt.
Cei care-i înjură – şi nu sunt puţini – spun că Vampire Weekend cântă world music pentru burghezime. Paul Simon e invocat adesea, şi nu pricep nici picat cu ceară de ce e de rău că ai făcut un prim album care seamănă cu “Graceland”. Vocalistul Ezra Koenig l-a adus pe Joe Strummer în discuţie.“Blasfemie!”, acuză detractorii. Unde mai pui că fata de pe copertă poartă un tricou Ralph Lauren, pe care îl dispreţuieşte până şi Elton John.
În hărmălaia asta, muzica risca să treacă neobservată. N-a trecut în epoca download-ului, lumea cumpără albumul. Cine le-a ascultat debutul de acum doi ani va regăsi toate ghiduşiile de-atunci: percuţie afro, chităreală care nu-i face pe vecini să-ţi bată în ţeavă şi inflexiunile politicos-ironice ale lui Koenig (da, vocea lui aduce cu cea a lui Paul Simon).
“Cousins”, primul single, ar fi exemplul-şablon. Dar “Giving up the gun” îmi pare şi mai bine închegată. Are cinci minute, însă pare mai scurtă. Basul şi toba (repetitivă şi şlăgăroasă, pardon de expresie) duc greul. O asculţi cu impresia că stă să se termine abrupt, fără preaviz. Are toată ştiinţa dance a lui mamzel Santigold, dar electronicalele nu te sufocă. Tot aşa şi “Diplomat’s son”, care-i urmează: bleep-uri mărunţele, de data asta împrumutate cu acte în regulă de la M.I.A. (pe scurt, un sample), potolite de viori şi de vocalize în viteza a doua.
“Holiday”, care ar fi, cică, anti-războinică (“A vegetarian since the invasion/She’d never seen the word bombs”), numai a melodie de protest nu sună. Verişoară bună a “A-Punkului” de pe pr
