Autorităţile române nu s-au interesat niciodată de viaţa celor câtorva zeci de mii de copii înfiaţi de străini. După 20 de ani, nici ei nu mai sunt intresaţi de unde au plecat.
Peste 16.000 de dosare de adopţii din perioada 1990-1997 vor fi deschise de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA), pentru că, în prezent, datele despre cei plecaţi în străinătate sunt puţine, uneori chiar inexistente. Pentru că solicitările celor înfiaţi de a-şi găsi părinţii biologici sunt din ce în ce mai multe, ORA vrea să întocmească o bază de date digitală. Până atunci, vrafurile de dosare stau undeva în arhivă.
Primii orfani înfiaţi imediat după Revoluţie trăiesc acum în Franţa. După zile petrecute la miliţie, repatrieri abuzive şi greva foamei a francezilor, 63 de copii au plecat, împreună cu noii lor părinţi, cu primul avion, în prima săptămână a lunii ianuarie. Nu mai aveau nimic de aşteptat. În Aeroportul Otopeni au găsit timp pentru câteva poze pentru reporterii francezi de la „Paris Match”, între două scutece schimbate şi încă o tură de plânsete.
După 20 de ani, le-am dat de urmă. Împliniţi profesional sau sentimental, ori rămaşi aceiaşi copii, nu mai aruncă niciun semn de întrebare trecutului. E ca şi cum România nici n-a existat vreodată pentru ei, decât într-un dosar de adopţie, pe care oricum nimănui nu-i vine niciodată să-l deschidă.
„Ne întrebam cum o vom «domestici»”
Roxana Chabin s-a născut parcă la 8 ani. A plecat din Romania cu ajutorul soţilor Chabin. Până atunci, parcă nici n-a trăit vreodată la casa de Copii numărul 5 din Bucureşti.
Tatăl ei adoptiv, Philippe Chabin, a vrut s-o ia definitiv de prima dată când a vizitat-o la orfelinat, împreună cu soţia lui Marie-Jo, în 1987: „Când am văzut-o, părea foarte fioroasă. Ne-am întrebat amândoi atunci cum o vom «domestici». Marie-Jo, soţia mea, i-a întin
