Recursul la istorie este inevitabil în Grecia, leagănul civilizaţiei europene şi bolnavul de dată recentă al continentului. Criza economică s-a întâlnit aici cu gena nefastă a consumismului şi cu o tradiţie perversă a evaziunii. Sursa: Codrin Prisecaru Grecii au fost primii oameni care au ridicat ziduri. Se întâmpla acum câteva mii de ani, în vremurile glorioase ale cetăţilor elenice şi ale democraţiei exclusiviste. În era lui Pericle, o criză economică de proportii ar fi strâns atenienii în agora, ar fi fulgerat cu o serie de ostracizări şi ar fi decis exploatarea şi mai eficientă a sclavilor.
În 2010, peisajul e altul, dar tradiţia istorică respiră peste timp. Aici, un amestec ciudat de autarhism şi mândrie locală îi împiedică încă pe greci să vadă proporţiile dezastrului.
La Salonic, capitalismul consumă în voie aerul deja rarefiat al economiilor populaţiei. Restaurantele şi cafenelele sunt pline, mall-urile suportă cu greu apetitul cumpărătorilor, iar străzile vuiesc în permanenţă sub zgomotele turate ale maşinilor.
Grecia pare o ţară scindată. La Atena, guvernul socialist anunţă trei ani de patimi pentru reducerea deficitului bugetar. În nord, peste întinderile agricole, fermierii se simt trădaţi de promisiunile din campania electorală. Adevărul este că aceşti oameni au învăţat, ani la rând, că trebuie să-şi primească subvenţiile. Pentru ei cifrele sunt puţin importante. Bugetul şi deficitul sunt doar cuvinte de dicţionar.
Grecia şi-a crescut generaţii la rând în acest fel: o birocraţie stufoasă şi ineficientă, un control fiscal minim şi speranţa că tot ceea ce scapă taxării va fi investit ulterior în bunuri. O logică permisivă care a produs, prin ricoşeu, un deficit bugetar monstrous.
Ce se poate învăţa la Bucureşti
Asta e doar o faţetă a problemei. Explicaţiile reclama şi o t
