Mi-a fost semnalată o situaţie halucinantă: experienţa unui artist român care a obţinut o rezidenţă ICR la Veneţia. Nu cunosc culisele cazului, dar eu zic că sînt chestiuni care nu trebuie ignorate. Ce povesteşte Mircea Nicolae acolo pare traumă artistică de secol 19. Şi, mai important, rezumă ceea ce înseamnă uneori “promovarea României culturale în afara graniţelor”. Am făcut un colaj de citate din scrisoarea artistului publicată de modernism.ro şi preluată de 9am.ro.
Mircea Nicolae şi-a făcut o disecţie a traumei pe mai multe capitole, fizic, psihic, profesional. Sper totuşi să fi exgerat puţin. Altfel, nu prea înţeleg cum şi de ce a rezistat atît…
Ceea ce tinea de ICR Venetia – comunicarea proiectului, atragerea unui public avizat si interesat, crearea unei legaturi intre mine si mediul cultural italian a fost un esec lamentabil. Institutia nu a facut nici un gest pentru a incerca macar sa satisfaca aceste cerinte de baza, parte din misiunea unei organizatii de promovare a culturii romanesti peste hotare.
Publicul predilect al institutului era format dintr-o serie de 100 de oameni peste 60 de ani care locuiau in apropiere si care erau ademeniti de fiecare data cu ajutorul mancarii si bauturii. Exact aceiasi oameni apareau la toate evenimentele si ma indoiesc ca erau vreun pic interesati de ceea ce se intampla. Ca dovada, am refuzat sa fac vernisaje la fiecare expozitie, nu am dat mancare si oamenii respectivi nu au venit niciodata sa vada ce aveam de aratat.
În care apare un administrator, barcagiu, tiran:
Prin contract, mi s-a pus la dispozitie o camera cu doua paturi, in care urma sa locuiesc. Mi s-a spus ca nu pot primi pe nimeni la mine in camera. Voiam sa gazduiesc pe cei cativa artisti care faceau parte din proiect si care aveau mijloacele sa isi plateasca singuri transportul pana acolo.
Pentru a-i putea primi trebuia de f
