Nu voi înţelege niciodată cum de a ajuns calendarul, apărut bunăoară doar pentru a delimita timpul sacru de timpul profan, să-mi organizeze sec viaţa în loc s-o rostuiască... Am aşteptat să treacă sărbătoarea ca să pot scrie despre ea. Pentru că sărbătoarea este întocmai cum spunea Eliade: "o veşnică întoarcere «in illo tempore»", într-un trecut care este mitic şi nu are nimic istoric. Nu poţi scrie într-un timp împrumutat timpului, când sărbătorile creştine se amestecă încă tulburător de puternic cu riturile păgâne, într-un timp în care Hristos se Naşte, iar zeii solari mor şi renasc, într-un timp care se cere imperios trăit, pentru că te întoarce în copilărie şi-ţi aminteşte că şi tu, colindând, ai ajutat odată la înnoirea lui. Era pe vremea când existau deosebiri fundamentale de structură şi sens între timpul tău şi timpul oamenilor mari, când vedeai cerurile deschise şi nu spuneai nimănui, când simţeai taina şi nu întrebai nimic, când "misteryum tremendum" era trăit, nu citat.

Eu am trăit asta în fiecare an al copilăriei mele, de la Sfântul Nicolae până după Bobotează, timp în care Ceata de Feciori punea stăpânire pe sat. Atunci se întâmpla ceva ce nici măcar noi, copiii, nu puteam explica. Feciorii erau îmbrăcaţi frumos, cu straie albe şi căciuli negre cu vâstre. Vâstra vătafului era cea mai mare şi era împodobită cu mărgele, cioburi de oglindă, flori din hârtie creponată şi pene de păun.

Feciorii erau vecinii noştri, fraţii şi verii noştri, cei care se jucaseră adesea cu noi, ne dăduseră bomboane şi ne făcuseră cu mâna din car sau de pe bicicletă. Atunci de ce ne fascinau şi totodată ne era frică de ei când veneau cu Ceata, de ce nu îndrăzneam să-i atingem, să-i privim, de ce nu le răspundeam dacă ne întrebau ceva, iar când intrau în casă aşteptam îngroziţi momentul în care terminau colinda şi ne ridicau la grindă? "Tremendum et fas