Dragostea, servitutea voluntară şi suveranitatea personală

Omul se naşte liber şi suveran. Dumnezeu sau natura – ca să rămîn în neutralitatea axiologică lebniziană – îl înzestrează, de la bun început, cu liber arbitru. Însă, dacă şi-ar păstra în totalitate aceste calităţi distinctive, orice fel de relaţii între oameni ar deveni imposibile. Pentru că infinitele libertăţi şi suveranităţi individuale s-ar ciocni mereu unele de altele într-un infinit joc brownian. La nivel comunitar, problema este rezolvată satisfăcător de aşa-numitul „contract social” care, pe de o parte, impune anumite autolimitări libertăţii şi suveranităţii personale şi, pe de alta, permite rezolvarea problemelor comune ale indivizilor prin negociere şi prin procesul delegării acestor probleme unor persoane sau instituţii. Să reţinem, deci, că delegarea înseamnă întotdeauna şi renunţarea la anumite prerogative ale libertăţii şi suveranităţii personale. Pentru individ, lucrurile devin mai simple, tehnic vorbind, dar este mai puţin liber, mai puţin autonom, iar suveranitatea sa este relativ limitată. Creşte, în schimb, eficacitatea acţiunilor umane comune, iar societatea se diferenţiază infinit, devenind mai interesantă. În cele din urmă, cîştigurile depăşesc pierderile şi tocmai de aceea indivizii umani liberi şi suverani acceptă aceste autolimitări ale libertăţii şi suveranităţii personale. Şi, de fapt, doar aşa comunitatea este posibilă, doar aşa nu se transformă în cîmpul de luptă al fiecăruia cu toţi ceilalţi. Aceasta este, în cele din urmă, aşa-numita servitute voluntară. Însă ea trebuie să fie infinit reciprocă, altfel riscă să devină sursa perfectei tiranii. Dacă un număr indefinit de indivizi nu intră în relaţia de reciprocitate, mecanismul comunitar se dereglează. Mai ales dacă aceştia, nerenunţînd la prerogative ale suveranităţii personale, profită din plin de renunţarea celo