Iar atunci când vrei cu adevărat ceva, am învățat să nu stau cu mâna întinsă. Poate pică. Poate cade. Am învățat să iau. Să lupt. Să mă zbat. Să greșesc. Să învăț din greșelile făcute. Iar când am făcut ceva bine, să nu mă opresc. Să merg mai departe. Să irit. Să deconstruiesc mituri. Să am dreptate. Să nu am dreptate. Să primesc felicitări. Să primesc pumni în gură. Să ripostez când sunt lovit. Să mă ridic. Să merg mai departe.
De câteva zile scriu pe VoxPublica. Primele telefoane și mesaje: de felicitări și de încurajare. Primele comentarii: de susținere, de aprobare, înjurături, argumentate, total pe lângă gard. Primele întrebări: ”Măcar te plătesc?”, ”Te-ai dat și tu cu mogulii?”, ”De ce?”.
Primele răspunsuri. Cu plata: am primit un mail prin care eram informat că din ianuarie se vor plăti și colaborările la VoxPublica, în funcție de încasările de publicitate și de o grilă calculată luând în considerare numărul de articole, vizualizări, comentarii etc. Am estimat la o eficiență maximă – da, cred că voi putea ieși cu prietenii la o bere, o dată sau de două ori. Pentru o cină romantică ar trebui însă să mai vin cu bani de acasă.
Cu mogulii: colaborator extern fiind scriu despre ceea ce consider că merită să scriu, ce mă enervează, ce mă deranjează ori ce îmi place. Dacă vă irită ceva ori nu sunteți de acord cu ceea ce scriu nu dezvoltați teorii ale conspirației. Singura ”vină” o am eu.
De ce? Ei bine, la întrebarea asta am răspuns încă de la sfârșitul anului trecut, când m-am implicat în alt proiect nou. Și motivația e aceeași. Așadar:
”Stai plictisit și asculți ce te-nvață la școală/ De parcă ar mai fi ceva nou de-nvățat/ Ai făcut tot înafară de faptul/ Să faci ceva cu adevărat (…) Și te prinde bine rolul/ Să stai toată ziua-n pat/ Și s-aștepți cuminte clipa/ În care tot se va schimba”…
Sunt textele piesei ”Odă” de la ”Omul cu
