Astăzi, masoneria română serbează 130 de ani de existenţă. Mai exact 130 de ani de la Înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România sub conducerea Primului Mare Maestru Constantin Moroiu.
Asta pentru că - strict documentar şi nu conform tradiţiei - de existenţa acestei Confrerii pe teritoriul Ţărilor Române putem vorbi din 1734. Atunci, Anton Maria del Chiaro, secretar al domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, iar ulterior secretarul lui Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei, a înfiinţat o lojă masonică la Galaţi, urmată apoi de o alta la Iaşi.
Nu ştiu dacă 130 de ani este mult sau puţin. Ştiu doar că numai exprimarea acestui cuvânt masonerie sau francmasonerie trezeşte sentimente diverse: admiraţie sau, dimpotrivă, o ură teribilă. Niciodată masoneria nu a rămas indiferentă marelui public, iar pe seama ei s-au spus vrute şi nevrute.
În DEX, francmasoneria este definită drept: „Asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji, sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme” şi „Curent religios şi filosofic care se caracterizează prin ritualuri mistice şi prin îmbinarea lor cu principiile etico-morale şi politice”.
În România, istoria masoneriei este inevitabil legată de relaţia cu Biserica, relaţiile celor două fiind sinuoase. Masoneria a avut parte în timp atât de sprijinul Bisericii Ortodoxe, cât şi de afurisirenea ei de către aceeaşi Biserică. Loja creată de Mavrocordat a fost condusă de mitropolitul Leon Gheuca.
În anul 1787, o altă faţă bisericească, şi anume arhimandritul Gherasim, de la Mitropolia Moldovei, traducea din franceză un manuscris deosebit de important pentru istoria francmasoneriei, „Taina francmasonilor“, scris de abatele Gabriel Perau în 1742. Masoneria a fost cultivată de pleiada de călugări ş
