Trebuie să-mi fac repede mărturisirea, acum, când sunt târât cu film cu tot, împotriva voinţei mele şi cu Legea Dreptului de Autor în mână, către acest vulcanism de pişcoturi şi glorii. Nu vreau această strivitoare cinstire, mă proptesc în călcâie.
PENTRU că locu-i perfid, bântuit de fantome veleitariste şi populat cu indivizi solidari, dornici de slavă, însă cu filmuleţul micuţ.
PENTRU că organizatorii sunt de mărime pitică, cel mai statuar dintre ei e, natural, vestitul domn Tudorică (n.r. - Tudor Giurgiu), despre care ne amintim cum ajunse Director-Preşedinte General la Televiziunea pangrată, cum o pusese el pe butuci de nu-şi mai reveni nici recent şi cum nici un fir de păr nu i se clinti de pe creştet. Ba, întâlnind după aceea peştişorul de aur, irosi mari şi surprinzătoare averi, cumpărând cinematografe, mall-uri, imobiliare şi organizând festivaluri, ba, se mai spune, şi grupuleţe bine sudate. Despre toate acestea, peştişorul tace ca Mutu. Cele două lesbiene cuminţi şi orfane de har, care meritaseră o soartă mai clară în filmul pe care-l trudi, s-au dat de mult uitării, la fund. Oricum, o mică strânsură de oaste tot izbuti, iar ceneceul de stat şi sfielnic rămase împresurat de pe-atunci. Omul gospodar îşi face vara sanie şi un colectiv, atunci când vrea să se sprijine pe dânsul, iar acolo unde e pradă, e desigur şi femela dominată, despre care ştim de la zoologie că-i anevoie să te apropii de ea fără temenele temeinice.
Cu alte cuvinte, prezumaţi cinstiţi cititori de gazetă, nu agreez anturajul. Nu-mi place nici că premiul numit Gopo pare debil, pentru că, atunci când fericiţii conceptului nou (NO CINEMA, pentru intimi) au poftit să-l consume, li s-a dat cu chintalul sau poate la număr, căci au trebuit să ia uneori douăşpe, treişpe bucăţi ca să simtă ceva în sacoşă. Premiul Gopo e ca pensia. Ca Oscarul. Nu-l vreau acasă, sunt
